‘’Women, what can you say? Who made them? God must have been a fucking genius.”, spunea cândva, în ’92, Al Pacino în filmul Scent of a Woman. Puțin timp mai târziu, se declanșa și la noi marele fenomen și se dezvolta marea cultură a hip-hopului, unde viziunea asupra femeii părea mai îndepărtată de cea a marelui actor și mai apropiată de cea a filosofului Schopenhauer, conform căreia femeia se prezintă ca un ,,animal cu părul lung și cu mintea scurtă’’, idee care exprimă un dispreț visceral, primar și primitiv al bărbaților, dacă mă întrebați pe mine, care nu sunt o feministă convinsă, și nici nu sufăr de misandrie. Însă, figura femeii din versurile hip-hop nu a avut cum să treacă neobservată (de mine, cel puțin), mai degrabă diferitele ipostaze în care care apare.
Perioada post-decembristă, știm cu toții, a reprezentat începutul în forță al marilor apucături românești, cum ar fi violența, escrocheriile în politică și economie sau altele adiacente, motiv pentru care si hip-hopul românesc a ales să-și orienteze versurile de la paranghelii la relatarea și atacul asupra mediului social. Indiferent, însă, de mesajul transmis, artiștii nu uitau să menționeze de femeile din viața lor. Am citit undeva despre o ierarhizare a femeii considerată fie profesionistă (femeie ușoară), fie amatoare (femeia păcălită). Acultând hip-hop, am observant că există o diversitate a apelativelor cu care apare femeia, aceasta fiind ori mamă, fiică, soră, iubită, ori ,,profesionistă’’. Tind să cred că, de cele mai multe ori, rapperii ne prezentau a doua ipostază a femeii, respectiv pe cea care se folosește de înfățișare pentru a-și atinge scopul său, mai simplu, pentru a-și găsi distracția. Exemplele sunt numeroase, începând cu Paraziții, B.U.G., La Familia și continuând, evident, cu toți. :))
Concluzionăm că rapperii sunt flămânzi, iar femeile sunt tipurile de mâncare. Asta nu înseamnă că este vina lor. Încă de mici, ne este indusă ideea că bărbatul primește, ca răsplată, o femeie cu de toate. Chiar în basme, eroul, după ce trece toate probele de foc, se însoară cu fata de împărat, fără să-i ceară ei nimeni părerea. Până când și Iron Man o primește pe Pepper Potts. Unde mai punem că peste tot este promovată imaginea femeii ca accesoriu; vrei să faci reclamă unei mașini, automat simți nevoia să pui o femeie frumoasă lângă sau pe obiectul care ar trebui să fie principal în reclamă, deși, automat, acesta trece în plan secund. Ce înțelegem noi de aici? Mulți rapperi au citit prea multe basme și s-au uitat la prea multe reclame. :))
Că oameni sunt și ei, mai cântă uneori despre femeia iubită. De cele mai multe ori, însă, nici aceasta nu apare într-o ipostază prea fericită, întrucât este deseori victimă unui mare număr de suferințe. Nu eu spun asta, ci băieții care-și mărturisesc păcatele, în piese ca: Ai grijă de șmenarul tău, Jucător adevărat (B.u.g Mafia), Nu mă schimbi (Paraziții), Prost (El Nino), Vorbește vinul (Bitză) și multe altele. Mai puține sunt, însă, cele în care iubirea nu este așa năbădăioasă: Sincer (Don Baxter) sau Complementar (Sișu).
În cele mai frumoase versuri se găsește, însă, figura mamei. Indiferent că ascultăm Don Baxter sau B.U.G Mafia sau Codu’ Penal, artiștii nu uită să aducă printre cele mai sincere mulțumiri femeilor pe care le poartă ca icoane, după cum ei înșiși declară.
Singura problemă care apare în toate descrierilor, pe lângă folosirea argourilor, este ideea conform căreia este normal ca femeile din viața rapperilor să întâmpine și să suporte dificultăți dintre cele mai grele. Să înțeleg că, în spatele unor bărbați de succes, nu stă o femeie puternică, ci una obosită? (Ada Blendea)
