In privinta graffiti-ului, parerile au fost si raman impartite. Unii cetateni mai uraciosi il considera o mazgaleala menita sa le strice buna dispozitie (si asa precara) cand trec prin statiile de metrou sau pe langa zidurile blocurilor din cartier; altii dimpotriva, vorbesc despre graffiti ca despre manifestare artistica.
Istoria graffiti-ului este veche cat lumea. Oamenii au pictat dintotdeauna pe pereti, pe ziduri: fie ca era vorba despre picturi in pesteri, de inscriptii pe zidurile cetatilor antice, de mormintele egiptene bogat pictate, de ciclurile biblice de pe peretii bisericilor sau de graffiti-ul modern de astazi – peretele a fost si este un forum de comunicare. Zidurile cetatii Pompei, disparute sub lava sunt o adevarata comoara pentru arheologi: au fost descoperite o groaza de inscriptii, de scrijelituri, de texte si desene care vorbesc despre o civilizatie apusa.
Diversele forme de graffiti tin de nevoia de comunicare a oamenilor – e suficient sa ne gandim la inscriptiile din toaletele publice, la scrijelirile de pe banci la scoala sau la obiceiul indragostitilor de a-si scrijeli initialele pe scoarta bietilor copacei.. De-a lungul secolelor, zidurile au slujit pe rand propagandei politice, caricaturilor si glumelor de tot felul, precum si, pe vremuri, oamenilor saraci, care-si scrijeleau nemultumirile si doleantele pe zidurile cetatii. Graffiti-ul “modern” a ajuns in atentia publica in 1971 printr-un articol publicat in “New York Times“, in care se vorbea “Taki 183“, o semnatura care incepuse sa se raspandeasca pe zidurile orasului si care apartinea unui anume Demetrios. Si inainte de acest moment gastile practicau graffiti-ul pentru a-si marca terenul, insa abia articolul respectiv a declansat o adevarata graffito-manie.
A inceput o intrecere furioasa printre tinerii writeri, pentru cele mai neobisnuite locuri si cea mai mare frecventa din aparitie a tags-urilor. Initial, cel mai important mesaj era numele writer-ului, respectiv al grupului. Cu totii isi doreau sa devina cunoscuti, sa fie respectati. Pentru a se ridica din masa de tags-uri, unii writeri au inceput sa experimenteze cu tuburi de spray. Cu ajutorul acesta se putea lucra mai repede, mai colorat si, foarte important, pe suprafete mult mai largi. Apoi, au descoperit potentialul de zid umblator al metrourilor si, ceva mai tarziu, al trenurilor. Graffiti-urile au inceput sa impanzeasca orasul.
Pentru tineri, graffiti-ul facea parte din cultura lor, din cultura strazii, in strasa legatura cu hip-hop-ul si breakdance-ul. Binenteles ca “mazgaliturile” – cum le numeau autoritatile – nu se potriveau cu imaginea unui New York “clean”, asa ca incepe o adevarata vanatoare de sprayeri . Au existat cazuri tragice in care, sprayeri si-au pierdut viata in timp ce incercau sa fuga de politie, curentandu-se de cablurile de inalta tensiune din subteranele de la metrou. Un writer a fost chiar omorat in bataie de un politist “cu exces de zel”.
Situatia cu totul noua de dupa aceasta vanatoare – s-au inconjurat subteranele de la metrou cu sarma inghimpata, au fost pusi caini de paza si s-au intrunit o groaza de comisii care sa discute “problema” sprayerilor – a iscat nenumarate proteste : numele victimelor au fost sprayate prin tot New York-ul si, desi practicarea graffiti-ului devenise foarte riscanta, miscarea a continuat. Asa ca s-a incercat aducerea sprayerilor in legalitate. Au fost puse la dispozitie locuri speciale si au existat chiar si comenzi de decorare de la diverse magazine. La sfarsitul anilor ‘80 au fost acceptate partial aceste oferte de catre unii writeri si s-au stabilit primele contacte cu lumea artistica new york-eza. Cei mai cunoscuti writeri din acea vreme erau: CRASH, DAZE, SEEN, BLADE si RAMMELLZEE.
✹Graffiti-ul trece Oceanul si poposeste in Europa:
Miscarea studenteasca din ’68 a impulsionat foarte mult graffiti-ul politic. In anii ’70, zidul in sine a avansat in centrul interesului writerilor. Existau o groaza de ziduri de beton, considerate de artisti inumane, menite sa le distruga spatiul vital. America traia perioada de glorie a graffiti-ului pe vagoanele metrourilor, cand au aparut primele desene pe ziduri in Zurich (1977). Acestea difereau mult de cele americane si purtau semnatura lui Harald Naegli. Naegli a fost arestat si condamnat in 1979, dar eliberat pe cautiune. A facut recurs, motiv pentru care pedeapsa a fost inasprita si transformata in arest fara cautiune. Naegli considera ca ceea ce face este un protest artistic fata de politica statului. Condamnarea a fost dovada clara a atitudinii statului fata de graffiti: nu este tolerat.
Desi considerat ilegal si in Europa, graffiti-ul nu a incetat sa tenteze tinerii din cele mai diverse categorii, de cele mai multe ori tineri talentati, cu potential artistic evident. Din Europa provine si cel mai mare graffiti politic de pana acum: Zidul Berlinului.
